Cinemateca-leapsa de la Mircea

M-am tot gindit care ar filmul cel mai potrivit cu care sa-mi asociez viata. Mi-ar fi placut sa spun Blade Runner, dar de unde sa iau androizii, ori Lord of the Rings, dar chestia cu fratia este si mai dureroasa decit cea cu androizii. Mai degraba as putea gasi asemanarea cu un frappuccino. Dulce-amaruie, fiecare experienta in plus aduce o noua aroma, anul trecut era caramel, acum patru ani era lamie altoita cu ananas, anul asta este scortisoara. Daca imi reuseste ceva, ori chiar dau vreo lovitura, pun frisca peste tot amestecul, daca dau vreun chix, e ca si cum as fi schimbat zaharul cu zaharina. Dar frappuccino nu este inca un film, asa ca in cele din urma m-am intors la acelasi titlu care ma asalta din subconstient si pe care initial l-am ignorat. Da, n-ati ghicit, este Satra.
Cred ca asta ar fi cea mai nimerita comparatie. La un an de la terminarea facultatii mi-am dat seama ca am de facut prima decizie “dura” din viata mea—sa intru in “sistem” si raminind in barou sa-mi urmez drumul in avocatura pavat cu bani, masini scumpe, vile si multe compromisuri, ori sa-mi caut alt drum. A fost o decizie usoara, incurajata si de grupul de prieteni, acea “fratie” pe care o luasem de fireasca si garantata, si care s-a destramat atit de usor si rapid ceva mai tirziu.
Oricum, atunci s-a declansat nomadismul vietii mele. In 1996 am plecat impreuna cu prietena mea de atunci, Vali, actuala sotie, si cu alti doi prieteni, la Londra, unde am stat pina in 1999. O experienta fantastica, ireala. Din ’99 ne-am intors in Romania pina in 2004 cind am plecat iar, de data asta la Toronto, in Canada. De unde vom pleca nu stiu unde si cind. Ori daca. Dar spiritul nomad este inca viu, de asta sint sigur.
Sint totusi citeva parti din Satra care nu mi se potrivesc. In mod clar n-am reusit sa fur nici un cal pina acum. Am incercat de citeva ori, dar de fiecare data erau ai Politiei Calare (atit in Londra, cit si aici, la Toronto) si n-am gasit momentul propice—baietii nu descaleca decit la sediu… Deci n-am trecut nici prin scena in care trebuia sa fim urmariti de potera.
Cum nici finalul filmului nu-l prea vad realizabil vreodata, cine a vazut filmul stie la ce ma refer.
Acum, la sfirsit, ma gindesc ca ar fi trebuit sa spun macar Casablanca, si acolo e vorba de imigranti si dezradacinati. Ar fi fost romantic sa pozez in Humphrey Bogart si sa-mi public o poza alb negru, cu palarie si tigara in coltul gurii. Mda, poate data viitoare.
Leapsa o dau mai departe lui Catalin Sandu si lui Marian Coman. Sper sa nu sughit prea mult la noapte.

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s