Roma metehnelor noastre

Pentru toate problemele noastre de caracter obisnuiam sa dau vina pe spiritul balcanic, pe slavi, pe turci si tatari si sa rasuflu usurat ca ne-am mai pastrat si putin singe latin… Dupa recenta experienta romana insa, am ajuns sa cred ca de fapt noi am stricat toate popoarele migratoare care s-au scurs prin Carpati spre sud, ori vest. Ca stropul latin din singele nostru este de vina pentru moderna “balcanizare”.

 

Intorsi in Europa dupa patru ani, am hotarit ca din cele trei saptamini de vacanta, una sa ne-o petrecem in afara Romaniei. Cele mai tentante locatii unde nu ajunsesem inca, erau Italia si Spania. Bun, Italia e mai aproape si Roma pare punctul ideal sa-ti incepi contactul cu o tara scumpa, dar teoretic frumoasa si incintatoare.

 

Nu o s-o lungesc mult. In timp ce zona istorica a orasului (o buna parte in interiorul zidurilor cetatii) este intr-adevar superba, atit arhitectural, istoric si urban, cit si ca viata stradala, in special de noapte (deh, 75% din cei ce o populeaza sint turisti!), in afara zidurilor Roma nu mai este orasul frumos de marmura, ci un Bucuresti usor imbunatatit. Nimic rau in asta, deoarece in ciuda parerii multora dintre bucuresteni, mie chiar imi place capitala Romaniei. In fond, am copilarit acolo si multe colturi din Bucuresti sint organic intrepatrunse cu viata mea, asa cum imi sint parintii, sora, familia si prietenii. Dar, pentru un oras vechi de peste 2000 de ani ma asteptam la ceva mai mult, poate influentat fiind de alte capitale precum Londra, Parisul, ori Viena. Si inca o referinta culturala importanta—de ani de zile toate ghidurile turistice iti indica sa te imbraci bine la Roma, pentru ca italienii se imbraca ca in cataloagele de fashion. Ei bine, in afara celor doi-trei oameni de afaceri fitiindu-se prin centru la costume elegante, marea majoritate a italienilor erau imbracati cu mult mai prost decit poti vedea pe strazile Bucurestiului, de pilda. Evident, mult mai prost decit turistii ce inundau strazile Romei.

 

Dincolo de arhitectura si istorie, experienta romana este insa una dezamagitoare. Nu-i pot descrie pe italieni decit ca pe un popor de bisnitari. Spre deosebire insa de Romania, in Italia vorbim de bisnitari legali. Pacaleli si furtisaguri facute cu politia de fata, ori chiar prin retelele oficiale. Multi ne-au avertizat inainte de calatorie sa avem grija la ce restaurante mincam, ori din ce magazine cumparam si daca putem, sa evitam taxiurile. Daca in realitate ar fi numai aspectele astea. Dar chiar si asa, cum alegi la ce restaurant sa maninci?

 

Cel mai important aspect al lipsei de civilizatie moderna mi s-a parut insa absenta toaletelor publice. Trei sau patru toalete publice in tot centrul, cu doar cite doua-trei cabine, la comun si cozi la intrare de 30-40 de persoane. Ca sint putine este un aspect, dar ca mai si inchid dupa-masa la 5:30… Seara, fiecare e pe cont propriu si sezonul de vinatoare al toaletelor este deschis oficial. Pina si in muzee ori obiective arheologice sint toalete putine, prost intretinute, multe la comun.

In cinci zile am asteptat in total 8 ore la cozi, la toaleta.

 

Un alt aspect al lipsei de civilizatie (moderna) intr-o tara predominant turistica, este faptul ca personalul muzeelor ori al site-urilor arheologice abia scinceste doua-trei cuvinte intr-alta limba. De multe ori ridica din umeri—engleza? Nu. Franceza? Nu. Germana? Nu. Doar de curiozitate l-am intrebat pe un curator la Vatican daca stie greaca sau flamanda. Raspunsul a fost binenteles—NU! Doar italiana, asa ca misca pe interval ca stau ceilalti turisti la coada si chiar daca nu raspund nimanui la intrebari, macar fac prezenta aici si vede seful ca e miscare.

 

Coloseumul a fost primul obiectiv vizitat. Ca sa putem obtine o harta a locatiei, si aia amarita si incompleta, a trebuit sa inchiriem un Audioguide, cu doar 9 euro peste pretul biletului de intrare. La urmatoarea locatie, la Forumul Roman, un site arheologic de citiva kilometri patrati, am cumparat biletul apoi am cerut o harta, deoarece am vazut ca nu au audioguides. “From the bookshop”, imi spune individul. Ma uit in jur si observ ca dincolo de intrare sint doar cozile la singurele toalete ale site-ului si drumurile prafuite spre ruine. “Where is the bookshop?” “Exit”, imi raspunde individul nonsalant. Crezind ca-mi spune mie sa ies de la bilete si sa intru in site, ii repet intrebarea. La care tipul imi arata in departare si-mi repeta: “Exit”!

 

Cea mai proasta pizza din viata mea am mincat-o la Roma.

Dupa doar doua mese bune in decurs de cinci zile si o lipsa aproape completa a unor magazine alimentare in centrul Romei (cine are timp sa iasa in afara pentru a gasi un supermarket!), dupa o serie intreaga de potlogarii care ne-au mincat din bani si servicii execrabile pe tot parcursul aventurii romane, am decis ca in ultima seara sa mergem intr-una din pietele istorice, sa ne asezam la o terasa de lux si sa incercam sa mai salvam din experienta cu un traditional tiramisu. Piata Navona este laudata pentru restaurante si atmosfera romantica. Intr-adevar, este o piateta cu caldarim, cladiri vechi de sute de ani si trei fintini superbe . De jur imprejur terase, care mai de care mai eleganta si mai frumoasa. Incepem sa intrebam: “Aveti tiramisu?” Am facut aproape inconjurul pietii cind in fine, am dat de un restaurant care ne-a spus ca da, are tiramisu si ca este vorba de prajitura, nu de inghetata. Ne-am asezat fericiti la marginea terasei, la trei metri de una dintre frumoasele fintini. Umbrelele si fetele de masa erau cusute cu fire aurite, in colturi luminau discret citeva felinare in stil secol XIX, iar pe mese pluteau in vase cu apa, luminari. Am oftat usurati—avea sa fie o seara de neuitat.

Ca sa nu trecem direct la desert, am comandat inainte si o pizza, niste vin rosu, apa minerala si ceai (pe mine ma lovise o raceala latina!) “Ce pizza ne recomanzi?” (toate erau intre 15 si 20 de euro, asa ca am preferat sa ne aduca ce aveau ei mai bun). “Graziosa!” Zis si facut. In timp ce asteptam, linga fintina, in fata noastra, isi aseaza sculele trei chitaristi, dau volumul la maximum si incep sa cinte niste Led Zeppelin. Erau chiar buni, in alte conditii m-as fi asezat alaturi de ei si i-as fi ascultat vrajit, atunci insa venisem doar pentru o cina romantica, un pahar de vin sub razele lunii, eventual o harpa sau o vioara dintr-un colt indepartat de piata. Doar zimbeam amindoi, pentru ca nu te mai puteai intelege.

Vinul era cald de parca il tinusera linga soba, iar apa era gheata, desi il rugasem sa fie la temperatura camerei. Ceaiul insa, le facea cinste. Apa era fierbinte, pliculetul era linga apa si aveam si zahar si lapte alaturi. Un sfert de ora mai tirziu ne uitam amindoi siderati la o roata de faina arsa, pe mijlocul careia erau insirate trei felii de salam strajuite la dreapta de un pumn de salata si la stinga de trei felii de ou fiert. Graziosa! O avea vreun aluat special ori vreun sos invizibil si gustos, am incercat eu sa mentin putin spiritul. Am luat citeva imbucaturi si am lasat restul in farfurii.

In fine. Momentul cel mare era aproape. In timp ce stringea restul pizzei, i-am spus chelnerului ca vroiam tiramisu. In solourile de chitara electrica, in spatele zidului de trupuri ce se strinsese in jurul chitaristilor si ne acoperisera vederea fintinii si a lunii, noi continuam sa zimbim cu speranta. Dupa minute chinuitoare, apare chelnerul cu doua cupe de inghetata in mina. O vena mi se zbatea deja la git. “Am cerut tiramisu”, ii comunic cu un rictus turistic pe fata. “Asta este inghetata tiramisu.” “Am cerut prajitura tiramisu.” “Nu mai avem de mult asa ceva. Numai inghetata”… Vazind ca respiratia mi se accelereaza si ca rosul din obraji mi se transforma intr-un grena nesanatos, Vali a preluat initiativa si a cerut plata. Nota era umflata cu sase euro. “Cei sase euro sint service si charge.” “Afara scrie ca service charge-ul este inclus”, nu eram localnici, dar anunturile erau in engleza. “Da, tocmai vi le-am inclus”, ne explica rabdator chelnerul. “Trei euro service-ul si trei euro charge-ul”. Nu facea misto, individul era cit se poate de serios. Ce carti ar mai fi scris Kafka daca ar fi apucat sa traiasca citiva ani in Italia, m-am gindit in timp ce… Nu conteaza.

In aceeasi seara ne-am intors la Fontana Di Trevi (o poveste frumoasa spune ca daca arunci un banut in apa ei ai sanse mari sa te reintorci la Roma!) si ne-am luat inapoi banutul aruncat in apa cu trei seri inainte. Daca legenda se bazeaza pe un simbure de adevar nu vroiam sa riscam nimic.

2 Comments

  1. Am citit intimplarile tale italiene cu toate ca stiam povestea chiar de la tine, de cum te-ai intors din concediu. Povestea mi-a sunat mai vie spusa “live” decit ce-am citit aici. Stiu, ai trecut prin multe chestii urite la Roma si probabil ca ti-ar fi trebuit vreo trei postari separate ca sa poti descrie totul asa cum a fost, in toate amanuntele picante si triste…

    Dar chiar si asa, spusa (relativ) telegrafic, povestea inca mai are puterea sa ma cutremure… Cind o veni rindul unui concediu la Roma, am sa stau totusi mult si bine sa ma gindesc inainte de a cumpara biletele de avion.

    Ce mi-ar placea sa vad descris aici, pe blog, ar fi si experienta romaneasca, asa cum a fost ea dupa patru ani de Canada. Eu o stiu, insa ar fi fain daca ai impartasi-o si celorlalti.

  2. Viata e plina de ispite, dar nu am sa ma las ademenit de tine!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s