Lecturile lunii februarie

Dincolo de cele citeva carti non-fiction pe care le-am, ori inca le mai citesc, pentru ca uneori este buna si o documentare, am reusit sa parcurg si doua carti de fiction.

 

bict352  Prima a fost The Story of General Dann and Mara’s Daughter, Griot and the Snow Dog, de Doris Lessing. Aceasta este continuarea romanului Mara and Dann din 1999, pe care nu am avut prilejul sa il citesc, dar am inteles din explicatiile de pe supracoperta ca nu este musai. Intr-adevar, desi cronologic este o continuare, Povestea Generalului sta foarte bine de una singura, deoarece realitatea in care se petrece devine evidenta destul de repede, iar personajele si povestile lor traiesc independent de ce li s-a intimplat in prima carte. In plus, autoarea ne repovesteste pe scurt o buna parte din aventurile primei parti.

 

Cind am vazut cartea la librarie cu doar $5 (un hardcover!), a trebuit s-o cumpar. Eram curios sa vad cum scrie Doris Lessing, dupa ce am auzit de ea pentru prima oara in 2007, cind a cistigat premiul Nobel pentru literatura. Inainte de 2007 nu am vazut nici o mentiune despre ea in nici una dintre publicatiile de gen (nu spun ca nu au fost mentiuni, dar mi-or fi scapat mie), iar dupa 2007 m-am tot lovit de numele ei.

 

S-a nascut in 1919 in fosta colonie britanica Rodesia de Sud, cunoscuta acum sub numele de Zimbabwe, a crescut si a fost educata acolo. S-a intors in Anglia abia in 1937, unde s-a casatorit, a avut doi copii, a divortat, a inceput sa frecventeze cercurile comuniste si acolo l-a intilnit pe viitorul sau sot, neamtul Gottfried Lessing. Dupa inca un copil, a divortat si de acesta in 1949, dar i-a pastrat numele. Ulterior, Gottfried Lessing, ambasadorul Germaniei de Est in Uganda, a fost asasinat la post in 1979.

Am facut aceasta super-scurta recapitulare a unei vieti foarte colorate, pentru ca toate aceste evenimente i-au marcat scrisul inca de la inceput, asa cum era de fapt si normal. Se pare ca a avut trei faze ca scriitoare:

Faza comunista (1944-1956), perioada in care a scris mainstream radical pe teme sociale, maniera la care s-a reintors in 1985 cu romanul The Good Terrorist.

Faza psihologica (1956-1969) si

Faza sufi din 1969 pina in prezent, faza in care a abandonat literatura realista pentru science-fiction. Interesul ei in sufism a aparut in momentul in care a realizat ca marxismul ignora problemele spirituale si inerent, conditia umana, fapt ce a dezamagit-o si a convins-o sa se desparta de ideile sale comuniste.

 

In mod firesc, criticii nu i-au aprobat noua directie si au scris articole in care fie era comentata vehement, fie era ironizata pentru abandonarea realismului in favoarea unui “curent frivol si nesemnificativ”. A fost printre putinii autori de mainstream care, trecind la science-fiction, nu a ezitat sa recunoasca acest lucru. Mai mult, a intrat in polemica cu unii dintre criticii ei si si-a explicat noua orientare: “Ceea ce nu realizeaza ei (criticii literari – n.a.) este ca in science fiction au aparut unele dintre cele mai bune fictiuni sociale din timpurile noastre. Sint de asemenea o mare admiratoare a stilului clasic de science-fiction, cum ar fi Blood Music, de Greg Bear. Acesta este un mare scriitor.”

Intrebata pe care dintre cartile ei le considera cele mai importante, Lessing a ales Canopus in Argos, care este o serie science fiction aparuta in 1979-1983.

 

Am facut toata aceasta trecere in revista pentru doua motive. In primul rind, mi s-a parut remarcabil ca Lessing a trecut la science fiction intr-un mod declarat, spre deosebire de multi autori contemporani, care se bucura de laurii literaturii mainstream scriind science fiction, in acelasi timp boicotind literatura de gen, pentru a-si pastra favorurile criticilor.

In al doilea rind, pentru faptul ca toata aceasta istorie complicata de orientari politice contradictorii si punct de plecare pe continentul African, un tarim plin de minunatii si violenta, si-au pus puternic amprenta pe scriitura lui Lessing. Multe dintre aspectele astea le-am putut intilni chiar si in Povestea Generalului, care se petrece in nordul Africii, cu o populatie formata in principal din diversele etnii africane, mixate cu indieni si arabi. Albii au devenit o rasa pe cale de disparitie si cele citeva exemplare sint privite ca ciudatenii, ori mai bine zis curiozitati de circ.

 

Ce se remarca in primul rind, este scriitura foarte personala a autoarei. Este un stil puternic si frumos, simplu si totusi poetic. Desi este aclamata ca o scriitoare feminista, eroul cartii este un barbat, iar personajele feminine nu sint neaparat personaje pozitive. Multe dintre ele nu sint nici negative, ci pur si simplu oameni cu defecte si complexe de personalitate. Un aspect surprinzator de placut in contextul social din literatura anglo-saxona contemporana, unde femeile sint fie victime, fie eroi la fel de duri ca si barbatii, fie pur si simplu idealizate si fara pata, in contrast cu barbatii, care sint de cele mai multe ori brute grosolane si amorale.

Nu am sa vorbesc despre premiza cartii, pentru a nu dezvalui ceea ce autoarea lasa sa se inteleaga treptat in prima jumatate a cartii si explica abia in a doua jumatate. Cartea este literatura de cea mai buna calitate si chiar daca premiza este science fiction, tratarea subiectului nu apartine neaparat genului. Pe acelasi subiect au scris multi altii in trecut si inca mai scriu romane cu multa aventura si actiune. Povestea Generalului contine multa violenta, dar nu in acelasi stil in care s-ar scrie un roman de actiune, ori aventuri. Este mai degraba un roman de introspectie si analiza psihologica si sociala a societatii umane, in care violenta inerenta omului transpira in viata cotidiana, dar nu face obiectul actiunii, ci al analizei si al viziunii filozofice a eroului.

Prima parte a cartii prinde cititorul foarte rapid si-l tine fermecat de descoperirile generalului Dann si aventurile acestuia pe coasta noii lumi nord-africane. Povestea insa incetineste vadit in a doua parte si cu toate ca stilul scriiturii ramine acelasi, plotul stagneaza si acest lucru face ca lectura sa fie mai greoaie. Daca prima parte pare scrisa cu o mina mai tinara, dornica de viata si aventura, in a doua parte incepi sa recunosti ritmul incetinit de virsta al autorei, care ajunsa la capatul vietii, isi transfera oboseala dupa atitea decenii tulburi, personajului principal si lumii acestuia.

 

As vrea sa citesc niste scrieri mai vechi ale lui Lessing, pentru a face o comparatie intre un plot de la tinerete si unul de acum. Una peste alta insa, o idee frumoasa, o premiza batuta de multi, dar improspatata surpinzator in Povestea Generalului Dann and Mara’s Daughter, Griot and the Snow Dog. Un stil de invidiat si niste personaje cum si-ar dori multi sciitori sa aiba in cartile lor. O carte care merita citita de oricine isi doreste o experienta literara remarcabila. Cu singura mentiune ca partea a doua treneaza un pic, iar sfirsitul este dezamagitor.

 

thegraveyardbook_hardcover_1218248432  A doua carte de fictiune a fost The Graveyard Book de Neil Gaiman, cu ilustratii de Dave McKean. Vroiam sa o cumpar si s-o citesc, insa intre timp Catalin Sandu a imprumutat-o de la biblioteca, a citit-o in prima saptamina si mi-a dat-o si mie. Ca sa incep cu concluzia, vreau in continuare sa o cumpar si sa o am in biblioteca personala, pentru ca mi-a placut la nebunie.

Recent a aparut filmul de animatie Coraline (am vazut filmul cu ochelari 3D acum doua saptamini si este superb realizat), facut dupa romanul pentru copii, cu acelasi nume. Intr-un interviu, Gaiman marturiseste ca desi este o carte pentru copii, multi parinti au considerat-o prea ciudata si sinistra pentru a fi potrivita sub o anumita virsta. Pentru multi, virsta minima ca sa poti citi cartea ori vedea filmul ar trebui sa fie 18 ani.

Ei bine, The Graveyard Book, ultimul sau roman, este la fel de creepy ca si Coraline, si se citeste perfect ca o carte pentru adulti. Se pare ca a avut ideea cartii acum vreo douazeci de ani, dar abia acum si-a gasit resurse sufletesti sa o scrie. Ceea ce, daca judec dupa rezultat, poate ca este mai bine.

Premiza cartii este una simpla, dar de capatii. Una dintre acele idei care te indeamna sa spui: “de ce nu mi-a venit mie?”, ori “a fost tot timpul acolo si nimeni nu a sesizat-o pina acum!”. Nu este un spoiler sa o divulg, pentru ca oricum tot Internetul vuieste de ideea asta si se intimpla in prima pagina a cartii (bine, nu chiar in prima, dar in primele cinci sigur, ori sapte daca pui si desenele la socoteala…). Este povestea unui prunc adoptat de fantomele unui cimitir si crescut de ele ca si cind ar fi copilul lor. Un fel de Tarzan care in loc de jungla africana se trezeste intr-un cimitir englezesc, ori un Mowgli care in loc de jungla indiana se trezeste iarasi, intr-un cimitir englezesc. Superba, nu-i asa!

Cartea incepe cu un paragraf memorabil, care spune atit de mult cu atit de putine cuvinte: “The knife had a handle of polished black bone, and a blade finer and sharper than any razor. If it sliced you, you might not even know you had been cut, not immediately. The knife had done almost everything it was brought to that house to do, and both the blade and the handle were wet.”

Putini scriitori se pot lauda cu o asemenea constructie. Iar asta ma aduce la stilul scriiturii. Am observat ca Gaiman are doua abordari stilistice: una pentru romanele de adulti, gen American Gods ori Anansi Boys, si alta pentru romanele sale de copii, sau pentru anumite povestiri. Cind scrie pentru adulti are un stil mai sec si la obiect, de scriitor realist. Cind el presupune ca scrie pentru copii, are un stil mai poetic, metaforic, care chiar daca nu mai este la fel de simplu ca in celelalte romane, nu este totusi inflorit si complicat, nu. Este la fel de simplu si eficace, dar cu o constructie a frazelor putin mai elaborata si cu multe lucruri lasate nerostite, doar subintelese.

Povestea este fermecatoare si tensionata, iar finalul este unul de literatura de adulti, iar nu de carte de copii. In continuare, Gaiman nu se poate opri doar la un fantastic local, de coloratura englezeasca, ci combina elemente din diverse parti ale lumii. La un moment dat (adica mai multe momente, pentru ca acest personaj este unul dintre personajele secundare importante) apare si un personaj romanesc, asociat cu elemente fantastice romanesti. Ceea ce este surpinzator si magulitor, pentru ca un autor strain de calibrul lui Gaiman s-a aplecat asupra folclorului nostru si a cules elemente fantastice locale pe care le-a recunoscut ca fiind din acea parte de lume, ba chiar si citeva cuvinte romanesti. Ceea ce este si trist in acelasi timp, caci sint putini scriitorii romani care sa faca acelasi lucru.

 

Nu am sa dezvalui mai mult din The Graveyard Book. Este o carte care te cucereste si pe care multi or sa vrea s-o aiba in biblioteca, pentru a o putea reciti din timp in timp. Este inca un Gaiman care-i confirma valoarea. Originala, superb scrisa, delicioasa, surprinzatoare, dulce si trista, romantica intr-un stil modern.

3 Comments

  1. M-ai pus pe ginduri, oare de ce aveam eu impresia ca The graveyard nu era prea reusit?!.Probabil am citit plotul pe undeva, poate si ceva recenzii neconvingatoare, si nu am fost asa de interesat si cred ca de aici si confuzia…La 5 dolari hardcoveru se merita su cumperi doua exemplare, parca sunt ofertele de la Polirom😀 Interesante datele si toate informatiile despre Lessing…

  2. La $5 cumpar de obicei trei sau patru, dar nu din acelasi volum… ori autor…

  3. Bine ca va aparea si la noi cartea lui Gaiman anul acesta!Se pare ca fericita editura care a tras lozul cel mare este Tritonic!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s