O scurta trecere in revista

In ultima luna am citit citeva carti interesante. Ca de pilda:

Am tot auzit de Jay Lake cu al lui Mainspring. In cele din urma am cumparat cartea prin bunavointa amicului Aspoiu (deal bun, coane, mersi frumos). Am ramas cu sentimente amestecate in urma lecturii. N-am citit mult steampunk la viata mea, dar ce am citit mi-a placut. In special The Difference Engine.

Revenind insa la oaia noastra, ideea este frumoasa. Chiar vroiam sa vad “ce” si “cum”, dar in special “de ce” si “cine”. E un lucru bun ca un roman sa-ti trezeasca aceste curiozitati si sa te tina citind.

Din pacate, inceputul cartii este destul de slabut. Ii trebuie autorului mai mult de un capitol ca sa trezeasca interesul si chiar si chestia asta o face treptat. Curios, cum a trecut de editori si nu i-au cerut sa rescrie primele capitole. Personajul principal este binisor conturat de la inceput, apoi ramine asa. Transformarea acestuia are loc, dar numai la un nivel superficial. Ar putea fi si asta o gaselnita si facuta cu maiestrie ar fi chiar un punct forte al unui roman. Dar in cazul acesta autorul are impresia si o sustine cu “voce tare” ca personajul sau principal e substantial transformat de povestea prin care trece. Totul este insa numai la exterior, in afara de faptul ca acesta are prima lui experienta sexuala si-i place, si vrea s-o repete, in rest se comporta la fel, reactioneaza la fel, vorbeste la fel, judeca la fel, nici o transformare interioara.

Povestea devine interesanta si puternica dupa primele capitole. Ideea de pornire a romanului se dezvolta frumos si original. Un Pamint alternativ plin de surprize. Pe alocuri cartea merge pe filon pulp fiction. Scriitura frumoasa si ingrijita. Scenarii istorice credibile. Bun, a inceput greu dar acum Lake isi dovedeste mina de prozator.

Apoi totul incepe sa scirtiie iar pe la mijlocul cartii. Incepe un fir narativ pe care-l abandoneaza fara nici un sens si sare brusc intr-o cu totul alta directie. Plus, se intimpla niste lucruri fara explicatie. Care doar il muta pe personaj din punctul D in punctul E, apoi in punctul F si toata lumea e fericita ca aventura continua. Structura romanului si logica sa interna au de suferit in momentul in care Lake nu stie cum sa-l faca pe personaj sa treaca peste niste obstacole si ofera solutii out of the blue.

Dupa care povestea isi revine si iarasi continua frumos, ca si cind a fost doar o noapte de betie, scriitorul a luat-o putin pe aratura, dar acum sintem iarasi pe autostrada. Pina la sfirsit merge bine inca o data, cu scriitura buna si aventura interesanta si coerenta. Iar sfirsitul m-a lasat zimbind discret — wtf maestre Lake, se putea si mai bine. Sfirsitul este mediocru. Una peste alta o carte mediocra cu virfuri si prapastii. Pare scrisa la graba cu multe stingacii, doar ca sa termine in deadline, dar pe mine ca cititor nu ma intereseaza motivatiile. Sint un pic dezamagit pentru ca mi-a placut premiza si ma asteptam la mai mult.

O alta lectura de mult asteptata a fost Un Lun Dun de China Mieville. O carte YA aparuta anul trecut si pe care mi-am cumparat-o in fine si eu. Putin mai ieftina decit pretul original, dar n-am mai avut rabdare sa ii faca reducere mai mare.

N-am mai scris pina acum de Mieville pentru ca au scris multi altii inaintea mea si nu aveam multe adaugat. Primul roman pe care i l-am citit a fost The Scar si m-a prins definitiv. E ceva cu englezoii astia. Am devorat toata trilogia Crobuzonului, apoi am citit King Rat, romanul sau de debut, care nu m-a dezamagit. Baiatul a debutat in forta si a continuat cu pedala acceleratorului la podea. Imi plac foarte multi autori dar am devenit fanul doar citorva dintre ei. Ei bine, sint fan Mieville. Si ca tot vorbim de asta, alti doi autori carora le-am devenit fan sint tot englezi — Terry Pratchett si Neil Gaiman.

Un Lun Dun se citeste pe nerasuflate la orice virsta. Scriitura superba, personaje memorabile fara nici un efort. Povestea este mai fantastica decit imensa majoritate a fantasy-urilor din ultima vreme si totusi este credibila si are o logica interna de necontestat. Dar ceea ce impresioneaza la varul Mieville este imaginatia, ca intotdeauna. Lumea pe care o creeaza, cu toate fiintele care o populeaza si intreaga cultura si societate pe care se sprijina sint absolut superbe si merg de la fantastic la horror, la suprarealism intr-o clipita. Si nu vorbesc de una-doua ideii cum este cazul de obicei, in care autorii americani se bazeaza foarte mult pe poveste si scapa cu doar o mina de idei creative per roman. Nu, avem aici stoluri, cirezi, turme, multimi de idei. Nu vreau sa dau exemple de lucruri care m-au dat pe spate pentru ca nu vreau sa stric placerea lecturii. Dar asta este una dintre cartile care trebuie, e musai si e obligatoriu sa o cititi.

In fine, o a treia carte printre citeva reviste strecurate de-a lungul lunii (niste Weird Tales, niste Asimov’s, niste F&SF, si un Atlantic) a fost romanul The Things They Carried de Tim O’Brien. Am mai vorbit de autor atunci cind am scris despre festivalul Luminato din primavara anului acesta.

Ei bine, romanul este format din povestiri pe care le-a scris si publicat in diverse reviste de prestigiu de-a lungul anilor de cind s-a intors din Vietnam, povestiri pe care acum le-a pus una dupa alta sub forma de capitole intr-o carte despre experienta sa in razboi. Partial fictiune, partial adevar, O’Brien nu ne spune niciodata cind scrie realitatea si ce a inventat.

Tehnicile narative sint diferite, ceea ce face romanul sa aibe o structura experimentala. Lucru care pe mine m-a incintat. Unele capitole/povestiri au fost de-a dreptul fascinante (iar eu nu sint mare amator de carti despre Vietnam), altele sint atit de bune incit nu poti lasa cartea din mina la mijlocul unei povesti. Nu sint povesti de razboi clasice, de genul americanii impusca vietnamezii, astia ii bombardeaza pe americani si toata cartea este o goana si o ploaie de gloante si napalm. Nu. Este cartea unui pluton de soldati americani azvirlit in jungla, in cele mai fierbinti zone ale razboiului, avind diverse misiuni in spatele liniilor inamice. Este cartea unui pluton format din personalitati atit de diferite incit nu le-ai fi dat nici o saptamina de supravietuire. Este povestea unor soldati care-si cara cu ei in jungla trecutul si aspiratiile si pasiunile, si incearca sa supravietuiasca comportindu-se civilizat in conditii de iad, unde “civilizat” inseamna relatii umane intre colegi si porniri animalice in lupta ori vis-à-vis de vietnamezi. Relatii ciudate care se nasc pe cimpul de lupta si transformarile pe care acesti soldati le suporta atunci cind ajung inapoi acasa, din realitatea fantastica si bolnava a Vietnamului in cotidianul si banalul unei vieti de cetatean american.

Daca vreti sa aveti si o alta viziune despre razboiul din Vietnam decit stereotipurile Hollywoodiene, The Things They Carried este o lectura obligatorie. Daca vreti sa aveti o experienta literara de exceptie, insemnind o carte scrisa cu o mina de maestru, fara nici o scapare ori stingacie, un experiment literar care se citeste ca un clasic, un mainstream literar (adica necomercial) care este mai interesant si captivant decit o buna parte din literatura comerciala, atunci The Things They Carried este ceea ce vreti.

L-am cunoscut pe Tim O’Brien din intimplare si mi-a facut impresia unuia dintre putinii scriitori mainstream cu bun simt literar si fara ifose de casta. I-am citit un eseu in care explica exact lucrurile astea — nu-l intereseaza daca o carte este de gen, ori literara, ce il intereseaza este sa fie bine scrisa, dar in primul rind INTERESANTA. Pentru ca spune el, fictiunea literara din ultimul timp este vinovata ca plictiseste si de multe ori el prefera sa citeasca o carte comerciala bine scrisa decit plictiselile colegilor literari. Cind am inceput sa-i citesc romanul am facut-o mai mult din curiozitate, sa vad daca atitudinea lui este numai propaganda ori el chiar crede in acele principii. Da, romanul sau se citeste ca un bestseller commercial. Da, O’Brien scrie asa cum sustine ca fictiunea literara ar trebui scrisa.

In rest numai de bine si sa aveti lecturi spumoase.

8 Comments

  1. Am inceput si eu sa citesc Mainspring-ul lui Jay Lake. Din cite vad eu, tu chiar ai citit-o pina la sfirsit; eu n-am putut sa mai rezist si am abandonat-o dupa vreo suta de pagini. Pur si simplu nu m-a prins deloc — in afara de ideea aceea chiar interesanta a pamintului alternativ nu exista nimic care sa te dea pe spate: nu personaje, nu intimplari credibile, nimic. Cum s-ar zice: “Jay Lake, go back to your room and write again!”

  2. Sa stii ca nu esti primul care-mi spune ca nu a reusit s-o citeasca pina la capat🙂

  3. Eu de la Lake am citit doar Trial of flowers si din cate vad nu a progresat prea mult😀 … Povestirile lui mi s-au parut ceva mai reusite, cate am apucat sa citesc…

    Iar in ceea ce priveste Un Lun Dun-ul cred ca si trebuie sa-ti placa genul asta de carti, si poate in engleza suna mai bine ca in romana. Traducerea nu prea a facut furori pe aici…

    • Ah, bine ca mi-ai spus, ca vroiam sa incerc si eu Trial of Flowers. Am vazut ca tocmai i-a aparut una noua la TOR, Green. Poate ca exista o speranta acolo…

  4. O fi fost dealu’ bun, insa ce folos… Macar coperta e faina.
    Eu inca nu am citit nimic de domnu’ Lake si deja mi se cam taie cheful.
    Dintre cunoscutii mei care au incercat “Mainspring” se pare ca esti singurul care a reusit sa-l citeasca integral😀

    • Daca nici dealul nu era bun iti dai seama ca mi-ar fi fost ciuda acum. Cit despre musiu Lache, probabil totusi ca mai sint si altii care-l citesc integral in afara de mine, ca altfel nu-mi dau seama cum a reusit sa publice 7-8 carti! Deci nu numai ca-l citesc cap-coada, dar ii mai sint si fani. Poate ar trebui sa te gindesti la asta…🙂

  5. Moshule, domnul Lache ar trebui sa-ti trimita un plocon pentru cit de gentil ai fost.
    “Mainspring” ar putea merge ca lectura didactica, se vad partile unde Lache aplica retetele, dar nu le aplica peste tot – cum ai spus tu, scapa pe cimp. Nu am reusit sa trec de capitolul 3, compunere de compunere!
    Daca asta este cotata drept carte SF buna… vai de nivelul literar al SF-ului.

    • Bine spus, mosh Aspoiu. De acord cu tine. In ce ma priveste, stii ca mi se mai spune si Blindu’ Costi.😉


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s