Trei carti si jumatate

La intoarcerea din New York am inceput sa citesc The City & The City, ultimul roman al lui China Mieville. Sint mare fan, asa ca orice carte noua imi sta pe creier si trebuie s-o citesc cit mai repede. De cele mai multe ori incerc sa citesc numai de placere, numai carti si/sau autori care imi plac de la foarte mult in sus, chiar si atunci cind incerc ceva nou, daca este posibil. Am intrat in el cam 30 de pagini, cind m-a anuntat biblioteca ca ma astepta o carte. Una pentru care ma inscrisesem cu aproape un an inainte, imediat dupa lansarea volumului de povestiri Impossibilia al lui Douglas Smith. Lansarea cartii sale de debut a avut loc la libraria “Bakka Phoenix”, librarie dedicata SF&F. Sefa librariei este unul dintre cei mai dedicati fani din Toronto. Prezenta la absolut tot ce misca si citind aproape tot ce apare nou. Ori, cel putin asta e legenda. Oricum, vorbeam cu Doug despre ultimele noastre lecturi, cind sefa librariei s-a apropiat de noi si ne-a aratat o carte mica si grasa : “Ati citit-o?” Patrick Rothfuss, am inginat numele de pe coperta. “Nu, n-am auzit de el”, am recunoscut amindoi, usor rusinati. “E pe val. De citeva luni a vindut cel mai bine din tot ce am in librarie si e doar un debutant.” Ei bine, asa ceva te face curios. Ajuns acasa, l-am google-it si am aflat ca intr-adevar era un debutant, romanul pe care ni-l indicase individa fiind primul sau roman, The Name of the Wind (Numele vintului). Mai mult, regula este ca la debut trebuie sa scrii un roman de 80.000 la maximum 100.000 de cuvinte. Asta inseamna cam 250 – 280 de pagini format de buzunar. Ei bine, cartea lui era de aproximativ 800 de pagini. Individul se lansase cu peste 300.000 de cuvinte si editorul sau nu avusese nimic contra sa incalce masiv regula debutantului, atit de mult ii placuse romanul si atita incredere avea in Rothfuss. L-am cautat in arhiva bibliotecii si era in sistem cu vreo zece exemplare si o lista de peste mia de cititori asteptindu-si rindul la citit. Asa se face ca aproape un an mai tirziu mi-a ajuns si mie rindul si am pus mina pe carte. Am lasat Mieville-ul pentru mai tirziu si m-am apucat imediat de Rothfuss. Nu de alta, dar aveam de parcurs 800 de pagini in trei saptamini.

The Name of the Wind

The Name of the Wind este un fel de Harry Potter pentru adulti. Eroul principal este un pustan precoce, care intra la universitate. Universitatea nu este numai de magie ca la Potter, dar are si cursuri de magie. Iar el exact asta vrea sa studieze. Partea nasoala este ca romanul este plin de locuri comune, idei, evenimente si intrigi din care am mai intilnit in multe alte fantasy-uri. La un moment dat este chiar previzibil. Stii dinainte unde va duce, ce se va intimpla in linii mari. Mai mult, povestea sa este povestita chiar de el, un el matur, peste multi, multi ani. Ceea ce inseamna ca esti sigur ca nu i se poate intimpla nimic rau, cu atit mai mult cu cit el, cel matur, este un erou despre care s-au scris legende, asa ca poti fi sigur cam incotro se indreapta povestea.

Partea buna este formata si ea din mai multe elemente. In primul rind structura. Am citit la inceput ca The Name of the Wind este prima carte dintr-o trilogie si ca are un subtitlu: Prima zi. Ceea ce te baga in ceata, mai ales ca in prima parte a cartii (primele doua sute de pagini) se scurg citiva ani. Asa ca n-am sa va zic de ce se numeste Prima zi, dar e o gaselnita de structura meseriasa. Universul in sine, in care se intimpla povestea, nu este cine stie ce inovatie. Tipic pentru un roman high fantasy anglo-saxon. Dar partea originala este tesatura universului si automat a tipului de magie care se practica acolo. Asta este partea originala a romanului si face toti banii, iesind din tiparul romanelor cu vrajitori si magi si fiind la ani lumina de Harry Potter. Asa ca n-am sa va zic ce o face originala, ca sa aveti placerea descoperirii. In fine, a treia chestie meseriasa a cartii este scriitura. Baiatul este la primul sau roman, dar are mina si nerv. Nu este un lucru usor sa scrii 800 de pagini care sa-l tina pe cititor cu cartea in mina si doritor de mai mult. Stilul, intriga, personajele, dialogul, intrigile secundare, toate sint lucrate cu maiestrie in naratiunea romanului. Pe de-o parte eram dezamagit ca as fi vrut mai multa originalitate intr-o carte care se bucura de atita succes, pe de alta parte o citeam cu placere si m-a tinut prins pina la ultima pagina, la care am ajuns mult mai devreme decit cele trei saptamini alocate de biblioteca.

Una peste alta, Patrick Rothfuss este acea exceptie de la regula. Este un debutant care a avut norocul sa dea peste exact editorul potrivit pentru cartea sa, la momentul la care acesta era “vulnerabil” si dechis acestui tip de high fantasy. Astfel incit acest editor, aflat la locul si momentul potrivit, a putut aprecia tehnica scriitoriceasca a lui Rothfuss, s-a entuziasmat de calitatea scriiturii si a facut doua lucruri pe care nici un editor nu le face pentru un roman de debut: a acceptat ca acest roman sa fie de trei ori mai gros decit este permis (lucru care se intimpla rar chiar si cu scriitori aflati pe val in cariera lor — de pilda, Karl Schroeder imi povestea ca la ultimul sau roman, editorul i-a zis ca e prea lung si ar fi mai bine sa faca doua carti din el, iar Schroeder are zece romane publicate si este pe val); si in al doilea rind l-a tratat ca pe un roman al unui scriitor cu vechime, adica i-a facut publicitate si a bagat bani in lansari si marketing. De unde si vinzarile spectaculoase. Felicitari lui Patrick si probabil ca o sa-i citesc si urmatoarele carti cu placere.

Dupa care am revenit la Mieville. The City & the City este un roman atipic pentru el. Mi-a dat impresia de maturitate scriitoriceasca in contrast cu entuziasmul creativ al celorlalte. Scriitura excelenta, intriga dezvoltata cu migala in impletitura strinsa cu ideea centrala a romanului, insa ritmul general foarte lent. Ideea centrala, a celor doua orase, este exact in stilul lui Mieville si are semnatura ingeniozitatii si geniului sau. Mai mult, pare sa faca parte din obsesia sa de-o viata, a oraselor ca personaje, asa cum o regasim in toate romanele sale. Mai specific, pare sa faca parte din acea parte a obsesiei sale pe care o exploateaza in ultimul timp, dar pe care a incercat-o prima oara in King Rat. A oraselor suprapuse, a oraselor in oglinda. Dupa King Rat, am reintilnit-o in Un Lun Dun si acum iarasi. Tratata diferit, dar aceeasi in esenta. Imi place ca de fiecare data a venit cu o versiune noua si absolut geniala a aceleiasi idei. Spre deosebire insa de toate romanele sale precedente, personajul principal nu mai este la fel de bine desenat, desi in toate celelalte totul este actiune, in timp ce aici avem multe momente statice. In ciuda acestui fapt, nu m-a deranjat acest lucru, mai mult, personajul principal, inspectorul Borlu, nu s-a simtit ca un personaj de carton, ci si-a facut rolul cu mare arta. A fost exact atit cit trebuia de prezent in poveste. Ceea ce e un lucru ciudat.

Apoi intriga este mult mai simpla decit in orice alt roman al sau, unde descoperim intrigi stratificate si o lume complexa. Aici pornim de la senzatia unei intrigi stratificate si a unei lumi foarte complexe, asa cum sintem obisnuiti la el, dar pe masura ce avansam, lucrurile incep sa se complice sub aspectul povestii, dar sa se simplifice sub aspectul lumii. Intr-un final, descoperim ca sintem in lumea noastra normala, cotidiana, cu singura dezvoltare exotica a celor doua orase suprapuse, dar nimic mai mult. O lume vag est-europeana, cu usoare note arabe. Lumea in sine este foarte detaliat dezvoltata, pornind de la limbile locale, cu expresii si cuvinte din ele, la arhitectura, viata de noapte, cartiere de imigranti, specialitati culinare si multe altele. In general, este o lectura placuta si o carte foarte buna. Ce m-a dezamagit este faptul ca, vorbind de China Mieville, The City & the City este doar o carte politista structurata pe o idee fantastica. Iar ritmul povestii este atit de incet ca, daca nu ar fi fost stilul sau meserias, mi-as fi pierdut rabdarea de multe ori. L-am simtit ca pe romanul sau de virsta mijlocie. Sper sa treaca peste angoasa acestei virste si sa revina la stilul sau creativ si exuberant.

Povestea cameristei

Cit timp am citit eu Mieville, Vali a citit The Handmaid’s Tale de Atwood. Dupa primele douazeci, treizeci de pagini pe care le-a parcurs mai mult de nevoie, n-a mai putut s-o lase din mina. De mult n-am mai vazut-o atit de entuziasmata de o carte. Asa ca, imediat dupa The City am inceput sa citesc The Handmaid’s Tale. Cinstit vorbind, o aveam in plan de mai mult timp, dar tot mi-am gasit altceva si am aminat-o. Am citit acum citiva ani Oryx and Crake si cu toate ca este o carte buna, scrisa superb, cu o idee meseriasa si o poveste draguta, nu a fost exact pe gustul meu. Revin la ideea de la inceput, ca incerc sa citesc doar de placere. Viata e prea scurta ca sa-mi fac datoria de a trece prin toate recomandarile de scoala, in loc sa ma desfat cu autori si carti care chiar imi plac. Faptul ca uneori acele recomandari oficiale coincid cu placerile mele, nu-mi schimba politica. Pe Mieville de exemplu, l-am descoperit singur la inceputul anilor 2000, fara sa fi citit macar o singura recenzie. De la prima carte am stiut ca o sa fie unul dintre autorii mei favoriti. De Atwood am tot auzit si tot timpul era recomandata pe un ton serios, ca fiind acea lectura obligatorie daca te consideri un individ cu o cultura literara adevarata, lucruri care m-au facut sa amin prima lectura Atwood. N-am nevoie sa ma laud cu lecturile mele “serioase”. Prefer sa ma distrez cu cele care chiar imi spun ceva, decit sa bifez inca o carte grea. In fine, acum citiva ani n-am mai rezistat presiunii si am citit Oryx and Crake. Asa cum am spus mai sus, mi-a placut, dar nu este exact pe gustul meu. Recunosc ca toate chestiile care s-au spus despre ea sint adevarate, insa nu m-a convins sa mai citesc o alta carte a lui Atwood.

Cind insa recomandarea pentru The Handmaid’s Tale mi-a venit cu atita entuziasm chiar de la Vali (cu care uneori, doar uneori, impartasesc aceleasi placeri literare), n-am mai putut rezista tentatiei. Primele saizeci-saptezeci de pagini le-am parcurs mai mult de rusine—adica ce, Vali a putut si eu sa nu pot! Aceasta prima parte de carte este o lunga expunere—iata cum e lumea, iata unde am ajuns, cam asta-i viata pe care o duc, o ducem. Este o expunere in care nu se intimpla nimic, daca nu consideri niste micuri dejunuri si niste cumparaturi ca intimplindu-se ceva. Expunerea, in general, este buna atita timp cit o impletesti cu ceva activ, cu intriga principala a romanului, iar prin activ nu inteleg neaparat urmariri si impuscaturi, dar ceva care se intimpla si care impinge povestea inainte. Adica exact asta — o poveste. Abia dupa primele optzeci, nouazeci, o suta de pagini incepe sa se intimple ceva in roman. Avem niste interactiuni intre personajul principal si stapinul ei, intre ea si cealalta “camerista” care ar fi trebuit sa o spioneze, etc. Incep niste amintiri de la momentul schimbarii regimului, amintiri in care exista o poveste, si nu numai o atmosfera si niste lamentari. Da, cam de la jumatate si pina la sfirsiti mi-a placut romanul. Chiar mi-a placut mult, desi iarasi, nu este exact pe gustul meu. Dar pentru faptul ca a trebuit sa ma chinui sa-i citesc prima suta de pagini, nu-l pot considera una dintre placerile mele, cum iarasi, nu pot considera ca este un imbold pentru a citi un alt Atwood. Nu stiu ce sa zic. O sa mai vad.

Heat

Cam asta-i deocamdata. Ah, doar de curiozitate, acum citesc Heat de Bill Buford. Buford a fost fiction editorul revistei The New Yorker si ca sa poata sa scrie aceasta carte despre unul dintre marii “chef”-i ai Americii, Mario Batali, s-a angajat in bucataria acestuia, la restaurantul Babbo din New York, pentru a invata ce inseamna sa fii bucatar si, mai ales, ce inseamna sa fii bucatar in bucataria lui Batali. Cartea nu este fictiune, dar este scrisa cu atita verva si cu atita nerv, incit se citeste exact ca o fictiune. Iar daca ar fi fictiune, ar fi realism, ar fi mainstream din cel mai pur. Insa stilul lui Buford si modul in care-si spune povestea si prin asta spune povestea lui Batali, o face o carte de zece ori mai atragatoare decit fictiunile lui Atwood. Dar asta sint eu si asta este gustul meu. Si in continuare consider ca viata e prea scurta pentru a-ti face o datorie din a citi. Cititul trebuie sa fie o placere.

8 Comments

  1. mi-ai confirmat o banuiala🙂 ca si tine, citisem ‘oryx si crake’ si parca ii lipsea ceva. toate ingredientele erau prezente, dar rezultatul nu era cel pe care il asteptam. nu mai stiu de ce m-am apucat de ‘handmaid’s tale’, dar reactia a fost aceeasi ca a lui vali. teoria mea e ca, mai mult decat la orice carte pe care am citit-o, pe asta barbatii si femeile o s-o citeasca altfel. nu cred ca un barbat se poate identifica intr-adevarat cu personajul principal si nu poate intelege cum s-ar simti o femeie in situatia respectiva. si e cu atat mai rau (mai bine, dpdv al povestii?) ca nu e nimic nou: femeia e inferioara in ochii bisericii, a fost tratata ca inferioara de atatea ori, iar viitorul lui atwood pare al naibii de credibil. ideea ca ti-ai putea pierde familia si ajunge masina de facut copiii doar din cauza unui cromozom si a unei carti de povesti de acum 2000 de ani nu e tocmai placuta, iar atwood reuseste sa explice exact *cat* de neplacut ar fi.

  2. partea asta cu cit de neplacut, urit, opresiv, etc poate fi, m-a prins imediat dar probabil ca n-am avut aceeasi perceptie ca o femeie. Pentru mine prima parte a fost o lunga si lenta expunere si lamentare, in timp ce pentru o femeie s-ar putea sa fie mult mai cosmaresc. Si atunci, in timp ce pe mine m-a convins in zece pagini si putea trece mai departe, pentru femei probabil ca naste acea fascinatie morbida in care nu mai sesizeaza trecerea timpului (paginilor).
    Si intr-adevar, Vali citeste acum Oryx and Crake si se tiraste sa o termine. Nu-i place de nici o culoare.

  3. Ei,asa mai da! Much more! I’m waiting!

  4. ciudat, mie mi-au placut si Oryx si camerista😀..

    Mieville nu stiu daca o sa-l citesc si nici Rothfuss.. inca mai meditez ..trebuie sa recunosc ca impresiile tale m-au pus un pic pe ganduri, dar sunt tare pe pozitii😀

    • Pina la urma arta este o chestie de gust. Implica multa subiectivitate din partea consumatorului. In orice domeniu artistic poti spune ca anumite piese sint perfecte dpdv tehnic, dar asta nu inseamna ca plac tuturor. Insa cu totii putem recunoaste cit de bine sint “facute”.

      In ce-l priveste pe Mieville, daca iti place Gaiman, o sa-ti placa “King Rat”, romanul sau de debut. Cit despre trilogia Crobuzonului, aici il poti cunoaste pe Mieville cu adevarat, aici o sa-i simti propria voce si o sa-ti dai seama de genul de idei si povesti pe care le spune cel mai bine. Daca nu ai citit inca nimic din trilogie, ti-as recomanda sa incepi cu “The Scar” si abia apoi sa continui cu “Perdido Street Station”. Povestile sint complet separate, asa ca nu o sa ai nici o problema. Nu stiu cum sint insa traducerile, nu stiu daca sa-ti recomand originalele.

      Cu Mieville am simtit acelasi lucru ca si cu Jeff Noon. Desi sint doi scriitori foarte, foarte diferiti din toate punctele de vedere. Dar amindoi sint originali (intr-o perioada in care originalitatea este foarte rara), sint foarte creativi (iarasi, intr-o epoca in care majoritatea re-scriu ceea ce s-a scris, sau prefera “style over content” ca sa demonstreze ce…?), sint scriitori puternici si au niste voci atit de personale incit sint foarte greu de urmat de catre alti scriitori.
      Din pacate, Noon s-a stins cam repede. Daca te intereseaza insa, incearca-l cu “Vurt” si apoi “Pollen”. Si daca ti-a placut, continua cu “Nymphomation”.

  5. citisi trilogia lui Mieville😉 si primele 2 volume sunt intr-adevar extraordinare. tocmai de aia nu vreau sa citesc the city ca sunt sigur ca nu s-ar ridica la nivelul celor doua😉

    de Noon am auzit si special am tras niste ebooks sa vad cum e. soon …

    • Ah, bun. Am avut impresia ca ti-a scapat si era pacat. Dupa ce-ti faci timp pentru niscai Noon, abia astept sa-mi spui ce parere ti-a facut.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s