Jurnal de calatorie sau actul al treilea si jumatate al aventurii

Pentru ca ajungem atit de rar prin Europa, ne-am decis sa transformam si drumul asta intr-o vacanta europeana, dincolo de revenirea in Romania.

Si pentru ca in ciuda intemperiilor din vacanta la Roma de acum doi ani, noua ne-a placut ce am vazut acolo, am zis sa-i mai dam Italiei o a doua sansa, de data asta insa cu ghid.

S-a nimerit sa alegem o excursie organizata de Christian Tour, pentru ca oferta se potrivea cu ce vroiam noi si pentru ca ne trezisem prea tirziu si majoritatea celorlalte oferte erau deja inchise. Si ce greseala! Ne-am amintit cu aceasta ocazie toate realitatile romanesti care au contribuit la hotarirea de a pleca, de acum ani buni.

Nu am sa va povestesc cit de frumos este in Italia, nici cit de superba este Venetia, ori cit de gustoasa bucataria italiana daca nimeresti restaurantele care trebuie. Am sa va povestesc citeva intimplari din timpul excursiei, intimplari din seria “Noi sintem romani!”, care ne-au determinat sa reconsideram nu numai firma de turism Christian Tour, dar orice excursie organizata din Romania.

Plecarea era pentru ora 6 dimineata din Bucuresti, Piata Victoriei. Asa cum stiam si de la agentie si culmea, cum stia si ghidul, trebuia sa fie un autocar cu 48 de locuri pentru cei 48 de turisti. Platisem chiar o suma speciala pentru doua locuri exact precizate in masina. Autocarul a venit cu o ora intirziere si nu mai era cel cu 48 de scaune, ci unul cu 58 de scaune, ceea ce a insemnat automat ca toate locurile erau mult mai mici, iar locurile noastre “exacte” se mutasera intr-o alta zona a autocarului.

Drumul din Bucuresti pina la granita cu Ungaria, drum ce nici daca te chinui nu poate dura mai mult de zece ore, a durat nu mai putin de 14 ore. Asta pentru ca agentia a hotarit ca sa transforme autocarul in rata si am oprit sa luam turisti in Pitesti, Craiova, Tg. Jiu, Timisoara, Sibiu si Deva.

Am ajuns in Budapesta undeva pe la unu noaptea si exact cind credeam ca aventura s-a incheiat si putem dormi in sfirsit, stai sa vezi. Ridicasera din tara doi turisti care urmau sa-si continue calatoria din Budapesta intr-un alt autocar, indreptat spre Londra. Autocar care plecase din aceeasi Piata Victorie, la ora 6 dimineata! Ar fi trebuit sa plecam impreuna, daca al nostru nu s-ar fi schimbat intr-unul mai mare si mai inghesuit. Deci, ce calcule complicate ii facusera pe cei de la Agentie sa-i puna pe cei doi turisti in autocarul nostru, pentru ca noi sa mergem la unu noaptea intii la hotelul celeilalte excursii, in centrul Budapestei, sa-i lasam pe ei si apoi sa ne indreptam spre hotelul nostru, undeva la periferie?

Ca sa nu mai spun ca cei doi soferi ai nostri s-au ratacit prin Budapesta si chiar cu ajutorul GPS-ului le-a luat mai mult de o ora sa-si gaseasca drumul.

Deja spiritele erau incinse printre turisti, drumul lung si fara rost ridicind tensiunea marii majoritati. Mici certuri izbucneau din senin in lungul si-n latul autocarului, iar trei perechi erau pregatite sa-i ia la ciomageala pe soferi daca nu ne gaseau hotelul mai repede. Si nu era decit prima zi a unei excursii foarte lungi, de zece zile.

A doua zi am ajuns in Viena, unde dupa un tur scurt de o ora, ghidul ne-a dus pe toti la o autoservire din centru, ca sa ne luam prinzul. Ne-a placut tuturor meniul si atmosfera, asa ca am ramas acolo. Dupa ce mi-am ales mincarea, m-am asezat la coada la bar pentru o halba cu bere. O tanti si un nene, confrati in aceeasi excursie, vin cu hotarire spre mine si intra in coada, in fata mea. El zice: “Cred ca am intrat pe la mijlocul cozii, capatul e cu vreo cinci persoane mai in spate.” La care ea-i raspunde aratind cu dispret in spate, spre mine: “Lasa, draga, ca pe el il cunosc, este din autocar.” Asta probabil ca era pentru mine, in loc de “te rog frumos”.

Urmatoarele trei cazari au fost la hoteluri de trei stele, prin niste sate nenorocite de pe drum, la zeci de kilometri distanta de obiectivele noastre. Unul dintre hoteluri a fost fara aer conditionat la o caldura de peste 400C, si toate au fost fara frigider in camera si cu niste bai atit de mici, incit faceai dus deasupra WC-ului. Din cauza “priceperii” soferilor si ghidului in ale calatoritului pe autostrazile Europei, am ajuns la hotel in fiecare seara dupa ora 23. Hotelurile rezervate de agentie nu aveau de multe ori toate camerele pe care le promisesera, asa ca in unele seri, o buna parte din turisti au trebuit sa astepte ca receptionerul sa le rezolve cazarea pentru acea noapte in niste conditii chiar mai mizerabile decit cele original rezervate. De micul dejun nu mai vorbesc.

In Venetia am avut citeva ore de cutreierat pe stradute, de-a lungul canalelor si daca m-as mai intoarce vreodata in Italia, va fi pentru acest oras superb. In fine, la ora fixata pentru intilnirea de la debarcader, ghidul ne-a imbarcat pe vaporasul platit special pentru noi, ne-a numarat, a tras concluzia ca sintem toti si am plecat spre gara, unde era parcat autocarul. Ajunsi in autocar, am constatat ca in ciuda numaratorii, lipsea unul dintre turisti. Era vorba de un barbat in virsta de numai 78 de ani, care mai suferea si de inima. Cine l-a vazut ultima oara? Nimeni nu stia sa spuna, nici macar prietenii lui, care erau impreuna cu el in excursie: “Da’ ce, l-am pus noi sa se rataceasca? Nu stim pe unde e.”

Ghidul ne-a anuntat foarte linistit ca are de gind sa-l astepte un sfert de ora, apoi va pleca, respectind regula agentiei, care spune ca cine intirzie mai mult de sfertul academic e lasat pe drum. Un sfert de ora? Eram la douazeci de minute de mers cu vaporasul de Venetia! Cum ar fi putut bietul batrin sa ajunga in timp? “De ce nu ma suna, doar are numarul meu!” a contracarat ghidul observatia lui Vali si a mea, ca un sfert de ora este insuficient. Poate ca omului i-a venit rau, sau a avut vreun accident, cum sa te sune?

Dupa un sfert de ora, autocarul a plecat din parcare. Vali i-a spus atunci ghidului ca nu se intimpla nimic daca-l mai asteptam o ora, nu pleaca urmatorul obiectiv turistic din loc si oricum, la cit am intirziat in fiecare zi si seara din motive care nu au tinut de turisti, putem intirzia si in seara asta o ora. “Domnisoara, eu am un job si vreau sa mi-l pastrez. Daca imi semneaza fiecare turist un proces verbal ca e de acord sa-l asteptam o ora si sa intirziem la urmatorul obiectiv, atunci asteptam.” Mai mult de trei sferturi din autocar, adica majoritatea persoanelor in virsta, a votat sa mergem mai departe si sa-l lasam acolo pe cel intirziat. “Ginditi-va ca data viitoare s-ar putea sa fie unul dintre voi cu o problema, sa intirzie si o sa fie lasat in urma”, le-a amintit Vali astfel ce virsta aveau majoritatea. Si asa a fost. “Lasa, domnisoara, ca in fiecare an ramin unii in urma”, se lauda atunci ghidul. “Anul trecut am lasat tot in Venetia doua turiste care au intirziat si nici acum nu stiu ce s-a intimplat cu ele.”

Am plecat din Venetia si l-am lasat acolo pe domnul de 78 de ani.

Din punctul asta excursia a inceput sa semene din ce in ce mai mult cu un cosmar, in care soferii erau vesnic morocanosi ca trebuiau sa fie in fiecare zi la volan, la dispozitia noastra (unul dintre ei mi s-a plins ca nu o sa mai faca Italia in viata lui, ca in Turcia era mai bine. “Mergeam direct pina in Kusadasi si acolo stateam sapte zile la plaja, cu mincare si bauturica asigurata, nu ma freca nimeni pe drumuri ca acum…”), cu autocarul inghesuit si de multe ori fara aer conditionat, ca asa gaseau soferii solutia sa se razbune pe noi cind ne asteptau pe undeva, cu ghidul care ne ducea la obiective, ne povestea istoria locului, dar nu ne dadea informatiile esentiale despre orele de vizitare ale obiectivului si despre cum se intra la unul sau altul, asa incit am ajuns la multe sa le privim pe dinafara si de la distanta, cu greva muncitorilor de la mijloacele de transport in comun exact in ziua din Roma, in care autocarul avea obligatia legala sa stea in parcare pentru 24 de ore, iar hotelul era la 30 km de Roma, samd.

Nu o sa va mai obosesc cu povestile incredibile ale celor doi soferi priceputi si a ghidului extraordinar, care in drum spre San Marino s-au decis sa aleaga o scurtatura prin munti, in loc sa continue drumul pe autostrada si ne-am pomenit cu totii atirnind deasupra prapastiei intr-o curba, unde autocarul nu avea loc sa faca curba, pentru ca scurtatura era un drum forestier pentru localnici, nu un drum lat pentru autocare sau masini mari. Sau atunci cind au trecut de o benzinarie deschisa si plina de clienti si soferul aflat la volan atunci a spus ca: “nu-mi inspira incredere”, pentru ca sa se opreasca jumatate de ora mai tirziu la o bezinarie inchisa, unde ghidul s-a dus sa bata in geamuri pina cind i-a raspuns un muncitor adormit si i-a spus: “daca vrei neaparat, bine, pune benzina aici”, pentru ca apoi sa le spuna ca nu are cum sa le dea chitanta fiscala, ca doar au vazut ca este casa inchisa si atunci am stat tot autocarul ca ei sa se certe cu muncitorul respectiv pentru o ora si sa plece tot fara chitanta la sfirsit. “Cum, domnu’ Aurelian, de ce ati cheltuit acum o ora din programul turistilor din cauza unei decizii proaste pe care ati facut-o si fara vreun proces verbal si la Venetia ati decis sa-l lasati pe unul dintre noi in spate ca sa nu pierdeti o ora?”, “E vorba de banii nostri acum. Platim din buzunar daca n-avem chitanta fiscala.”

Da, viata unui om este mult mai putin importanta decit o suta de euro pentru domnii soferi si domnul ghid de la Christian Tour. “Am mai lasat si anul trecut doua turiste la Venetia si nici acum nu stim ce s-a intimplat cu ele”, mi-a devenit afirmatia reprezentativa pentru constiinta romanului.

Doar ca fapt divers, in fiecare an facem cel putin o excursie organizata cu autocarul prin Statele Unite si Canada. Anul trecut, cind am fost la Washington, la intoarcere a intirziat la autocar o studenta brazilianca, de 19 ani, care nu stia o boaba de engleza. Nu s-a pus nici pentru o secunda problema s-o lasam acolo, ori sa facem vreun proces verbal, nici un turist nu a vociferat ca intirziem din cauza altuia si fiecare am depus toate eforturile pentru a o gasi. Am asteptat doua ore pina sa apara pustoaica intirziata si in final s-a dovedit ca i-a venit rau si a lesinat intr-o toaleta. Cum ar fi fost daca o asteptam doar un sfert de ora si o lasam in State, pe autostrada, fara bagaje, fara engleza, sa se descurce? O asa solutie nu exista in lumea civilizata. O asa solutie dovedeste cruzime si egoism, doua “calitati” care ne definesc in ultimul timp.

4 Comments

  1. Nu stiu daca urmaresti ancheta in cazul incendiului de la maternitatea Giulesti. Acolo, zeci de persoane au stat linistite si au privit prin geam patuturi cu copii arzand.

    • Nu, nu o urmaresc, nici nu auzisem de ea. Dar daca este adevarat, atunci sintem o natiune bolnava.

  2. A fost vorba de un exercitiu Zen, in sensul ca observatorii care au rezistat douazeci de minute sau chiar pana la capat puteau fi apoi operati de apendice fara anestezie.

  3. Deci acum vorbesc de oamenii de afara, de la usa salonului unde ardeau copiii. Pe cuvantul meu ca ei, cei care au privit prin geamuri, merita sa fie operati pe viu de apendicita. Doamne, si cat de multi au stat linistiti si s-au zgait la camera aceea, chiar nu ii pot cuprinde pe toti cu mintea si sa le gasesc o scuza tuturor.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s