Vine primavara

Martie a fost o luna agitata pentru mine. De fapt s-a vazut si in frecventa posturilor mele.

Am incercat sa citesc doua carti si am renuntat. Am reusit sa citesc o a treia si acum sap la a patra. Am rescris doua povestiri mai vechi, de cite doua ori fiecare si nici acum nu sint sigur ca am ajuns la capat cu rescrierile. M-am bucurat de la distanta de succesul antologiei steampunk, in care mi s-a publicat si mie o povestire. Am participat la trei cenacluri si o lectura publica. Ma pregatesc pentru AdAstra, unde pentru prima oara voi participa in trei paneluri (unul de lectura, un altul de showcase a unei sedinte de cenaclu cu Stop Watch Gang Writers, si in fine un panel pe tema SF european vs SF nord american). Si peste toate, am terminat si doua ilustratii. Una pentru o coperta de revista si o alta pentru o coperta de carte.

Am inceput sa citesc “Emperor — Time’s Tapestry Book One” de Stephen Baxter. Baxter m-a cucerit in Anglia cu romanul sau de debut “Raft”, care este un fel de Brussolo de inceput, dar mai structurat si putin mai complex. Din pacate insa, ultimile trei carti pe care i le-am citit, m-au dezamagit. Iar la “Emperor” am renuntat dupa vreo suta de pagini. Trec peste faptul ca este plina de clisee si cu o scriitura mediocra. Pacatul sau capital pentru mine si precizez, asta este o problema personala, este ca aplica aceeasi tehnica ca la un alt roman al sau mai vechi, tehnica ce m-a iritat si atunci. Este vorba de romanul “Coalescent”.

Pe scurt, in “Emperor”, povestea incepe in anul 0 cu personajele X, Y si Z. Se desfasoara pe 80 de pagini cu aceleasi personaje, la care se mai adauga si U si V. La pagina 81 incepe partea a II a. Nu mai sintem in anul 0. Ne aflam deja la 60 de ani in viitor. Firesc, personajele initiale sint decedate si intra pe scena un set nou de personaje, cu dramele si aspiratiile lor.

O asemenea tehnica imi scurtcircuiteaza pofta de a mai citi cartea respectiva. In 80 de pagini de roman abia am simpatizat cu primele personaje si vreau sa aflu mai mult, vreau sa stiu cum au depasit obstacolele. Intr-un fel, am investit emotional in povestea specifica a acestor personaje. Sarind brusc in timp si facindu-mi un rezumat pe jumatate de pagina al restului de viata a primelor personaje, pentru a le putea lega de al doilea set de personaje, autorul nu face decit sa-mi comunice ca toata investitia mea emotionala a fost inutila, ca iata X, Y si Z si-au trait viata si au murit banal, fara a fi nevoie sa le fi urmarit indeaproape. Si atunci, ma intreb eu, de ce le-am mai citit prima parte de viata?

Tot asa face si in “Coalescent”, unde sare de patru ori in timp, la distante de sute de ani, pentru doar cite 40-60 de pagini de fiecare perioada. In final, m-am detasat asa de mult de tot ce se intimpla in carte, ca nu mai imi pasa de rezultat.

Am abandonat “Emperor” si m-am apucat de citit “Makers” de Cory Doctorow. Individul asta este la extreme. Are carti care imi plac foarte mult, de genul “Little Brother” si “Someone Comes to Town, Someone Leaves Town” si carti ca mi se par de-a dreptul proaste, de genul “Eastern Standard Tribe” si acum “Makers”.

Si din asta am citit vreo 150 de pagini din 410, pentru ca am tot sperat ca o sa se schimbe ceva. Scriitura este buna, desi iarasi m-am lovit peste o serie de clisee. Probabil ca atunci cind scrii peste 400 de pagini si trebuie sa le termini intr-un deadline scurt, apelezi la scurtaturi si in loc sa cauti modalitati de a spune un anumit lucru intr-un mod original, preferi sa apelezi la cliseele care exprima acelasi lucru si chiar daca au fost folosite de alte sute de scriitori lenesi inaintea ta, nu ti-a luat decit doua minute de munca.

Dar, nu asta m-ar fi facut sa-i abanadonez cartea. In primul rind, primele o suta de pagini se intimpla intr-un viitor apropiat. Scenariul acestui viitor este interesant, asa ca te tine atita timp cit inca mai are ceva nou de spus. Insa, dupa primele douazeci de pagini in care se intimpla ceva, adica exista o poveste, incepe o lunga lista de inventii. Personajul principal ajunge in locul H, unde este martor la inventie dupa inventie dupa inventie dupa inventie.

La pagina 100, exact cind ai zice ca s-a terminat lista, autorul iti comunica brusc, ca sintem la 20 de ani in viitor (oare ce au scriitorii astia cu salturile in viitor!!!). Macar Cory s-a induplecat de bietul cititor si si-a pastrat aceleasi personaje. Din pacate insa, este si el obligat sa ne faca un rezumat al ultimilor 20 de ani pentru personajele sale, lucru care mi-a cam taiat pofta. Dar in fine, ma gindesc eu, in fine incepe POVESTEA!

Ei bine, nu. Incepe o noua epoca in viitorul omenirii. Toate inventiile initiale sint demodate si personajele noastre geniale purced la a inventa iarasi o intreaga lista de… tot felul. Li se terminasera banii, ori se simteau exclusi, imbatriniti si atunci au luat-o de la capat.  Nu mai am rabdare pentru asemenea chestii.

M-am gindit atunci sa citesc ceva fara pretentii. O lectura de vacanta. Simteam nevoia sa stau cu o poveste pentru mai mult de o suta de pagini. Am inceput sa citesc “Glory Lane” de Alan Dean Foster. Vorba englezului: “When in doubt, turn to classics.” O carte usurica, umorisitica, de aventuri, space opera, stil clasic de anii ’80. Am citit-o cu lacomie cap coada si m-am simtit mai bine. Martie nu a fost un esec total.

Apoi am descoperit ca am in biblioteca trei volume din seria “Necroscope” de Brian Lumley. Vol I, III si IV, asa cum sta bine la boieri. Primul volum se numeste chiar “Necroscope” si are 507 pagini scrise marunt. Scriitura mediocra si grabita m-au facut initial sa ma gindesc ca o sa fie iarasi o carte abandonata. Dar…

Dar in primele 30 de pagini apare un personaj care este roman, pe nume Dragosani. E adevarat, Boris Dragosani, de unde o fi venit Boris ala, nu stiu, dar macar este roman. Iar autorul chiar s-a documentat despre Romania si la un moment dat face o scurta istorie a Romaniei, un fel de esenta pe doua pagini care m-a uns la suflet. Ar fi de precizat ca romanul este personajul negativ , dar principal al cartii, in timp ce personajul pozitiv, dar secundar, este un englez. Bine, cartea a fost scrisa in anii ’80, pe fundalul razboiului rece, asa ca era firesc.

O buna parte din poveste se petrece in Romania, ceea ce ma tine la citit. Faptul ca romanii din Romania au cu totii nume rusesti, unguresti si nemtesti, ma si distreaza, dar ma si enerveaza. As vrea si eu ca pe profesorul de istorie din Ploiesti sa-l cheme Laurentiu Girescu, iar nu Ladislav Giresci. Ori pe hangiul din Oltenia sa-l cheme orice altceva, dar nu Hzak Kinkovsi. Si asa mai departe cu toate celelalte cincisprezece personaje romanesti aparute pina acum (sint la pagina 269 si inca nu am renuntat).

Premiza este foarte interesanta. Povestea este bunuta, insa totul se deruleaza foarte lent, iar informatia se repeta aproape abuziv. Ceea ce face ca povestea sa nu fie tensionata cum i-ar sta bine unei povesti horror, ci foarte, foarte relaxata. Intr-un fel, intriga se plimba in loc sa alerge.

Probabil ca daca la un moment dat o sa ma plictisesc si de noutatea unui personaj si a unui setting romanesc intr-un roman englezesc, am sa renunt si la asta. Sau poate ca am sa termin primul volum, dar nu am sa mai caut al doilea volum.

Mda, vine primavara.

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s